Când depresia postpartum este o rușine

Când depresia postpartum este o rușine

La noi în țară a vorbi despre depresia postpartum, a-i recunoaște existența, este un moft din păcate. Despre cum anume se manifestă, ce putem face, cum o putem preveni, și multe altele, am discutat în cadrul unui interviu acordat Crinei Alexe pentru revista Elle România.

 

Ce este depresia postpartum?

Depresia postpartum este acea stare de tristețe excesivă,  însoțită de nevoia de a plânge spontan, chiar dacă nu sunt motive serioase pentru noua mamă, imposibilitatea de a adormi, chiar și când doarme copilul, iritare, anxietate, griji, lipsa conectării cu bebelușul, și existența sentimentului de vinovăție manifestat ulterior unor gânduri de genul: ”Nu sunt o mamă bună.”,”Ceva nu e în regulă cu mine, ar trebui să mă bucur, doar am un copil!”.

 

Când se instalează? Cum se manifestă?

Ea se poate instala imediat după naștere, când însă, un diagnostic nu este relevant decât după ce se termină perioada de lauzie. Până atunci putem vorbi despre baby blue, care este o stare asemănătoare de tristețe, dar în limite normale, sănătoase, datorată schimărilor hormonale, mai precis, din cauza expulzării placentei, și care poate ține între 5 zile și 6 săptămâni. În jur de 80% dintre femei experimentează baby blues. Dacă nu se îmbunătățește starea de spirit a noii mame, atunci putem să spunem că avem o depresie postpartum. Însă, asta nu înseamnă că ea nu poate apărea mai devreme de 6 săptămâni, sau chiar după 3 luni, 6 luni de la naștere.

 

Cum poate fi combătută / ameliorată?

Putem însă să facem ceva pentru a preveni depresia postpartum. Cei care fac parte din cercul de sprijin al mamei pot să o ajute, să fie prezenți, să împartă sarcinile cu ea. Noua mamă are nevoie de recuperare, să intre într-o nouă rutină, rutină care nu vine așa ușor, doar e vorba de a avea grijă de o altă ființă umană!

Totodată este binevenit a ști că nimeni nu știe ce să facă din prima cu un bebeluș! Mai ales că cei mici, din păcate nu vin cu un manual de utilizare, ar fi foarte ușor așa. Astfel încât apar gândurile precum:”Nu-mi iese nimic din prima!”,”Prietena mea nu s-a plâns niciodată, era mereu cu zâmbetul pe buze!”,”Cum o să cresc eu copilul, dacă nu pot un scutec să îi pun?”

Lăsăți la o parte blamarea propriei persoane, comparațiile, generalizările, pentru că fiecare om este unic, și fiecare răspunde la stres în felul și ritmul său. Nu ai de unde ști, că acea prietenă care este mereu zen, nu plânge de fapt pe ascuns, și ascunde asta, pentru că îi este rușine, și supracompensează cu o imagine de supermamă!

Este normal să fii obosită, este normal să existe o perioada de acomodare. Atunci când avem așteptări prea mari de la noi, atunci poate interveni depresia postpartum!

 

Când este cazul să ne îngrijorăm?

Până la urmă, această formă de depresie este un motiv de îngrijorare, pentru că incapacitează mama! Însă, dacă apar pe lângă toate aceste simptome expuse mai sus, și gânduri suicidare, sau gânduri că ar putea mama să facă rău bebelușului, ar fi cazul să ne îngrijorăm și mai mult. Nu ar strica, în orice moment o vizită la specialist, și în acest caz și o evaluare psihiatrică.

 

Ce poate face familia pentru proaspăta mamă într-o astfel de situație și, mai ales, ce poate face partenerul?

Un proverb african spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Cred că după această regulă ar trebui să se ghideze familia în care intră bebelușul. Toată lumea ar trebui să participe la creșterea lui. Partenerul de asemenea este indicat să fie cât mai implicat în grija pentru cel mic. Însă cu toții  ar trebui să înțeleagă mama care suferă de depresie postpartum. Nu este o stare pe care ea o alege, nu este ceva din care ieși pur și simplu, mai ales după ce ți se spun lucruri de genul: “Fii puternică!”, “Pe vremea mea nu aveai de ales, mama!”, “Au născut și altele, tu de ce ai fi specială?”

Replici de acest gen nu funcționează, nu fac altceva decât să adâncescă sentimentul de inadecvare și vinovăție resimțite. Așa încât familia și partenerul să aibă răbdare, înțelegere, și suport afectiv pentru noua mamă.

 

Există categorii de femei mai predispuse la depresie postpartum?

Femeile care înainte de naștere sau după naștere au în viața lor probleme sunt mai predispuse la depresia postpartum. Probleme pot fi de la evenimente traumatizante, moartea unei persoane dragi, schimbări majore, ca de exemplu mutări în casă nouă, schimbarea locului de muncă, probleme conjugale, etc. Mediul poate să facă diferența.

 

Putem vorbi de o presiune socială care se pune asupra proaspetelor mame de a fi ”mame perfecte”, presiune care le afectează suplimentar și care ridică niște standarde imposibil de atins?

Un lucru este cert, pe lângă presiunea pe care o resimt mamele de la propriile persoane, mai poate veni peste și presiunea socială. Știrile vehiculate pe siteurile de gen, care arată mame perfecte, atât fizic, cât și emoțional, cu zâmbetul pe buze, nu fac altceva decât să îndepărteze și mai mult adevărul față de cum este maternitatea de fapt. Țineți cont că, dacă toate femeile din lumea asta ar avea ca job aparițiile glamour plătite, în public, și dădacă, și menajeră acasă, și bani pentru refacerea de după naștere, tratamente, sala de forță în garaj, echipă de make-up, stiliști, etc., nu văd de ce nu le-am lua ca etalon! Însă, nu este așa!

Atenție la filtrarea mintală, cu cine ne comparăm! Fiecare experimentează maternitatea în felul ei, iar în cazul depresiei postpartum, numai de comparații intangibile nu avem nevoie, ci de real!

 

Cum este afectat copilul de depresia postpartum a mamei?

Ceea ce face deosebită această formă de depresie este tocmai faptul că mama nu se simte conecatată de bebelușul ei. Din cauza asta, intervine apoi și sentimentul de vinovăție, care nu face altceva decât să amâne și mai mult crearea simbiozei între mamă și copil, simbioză absolut normal și de așteptat să se întâmple, durând de la naștere până la 7 luni.

Aici vorbim de ceea ce simte, i se transmite bebelușului, sau nu i se transmite. El poate să fie afectat de răceala pe care o transmite mama lui. Copiii sunt foarte intuitivi, și simt dacă sunt luați în brațe de cineva care nu dorește asta. El plânge tocmai pentru a primi grijă, iubire, pentru conexiune. Dacă nu le primește tocmai de la persoana de atașament primară, mama fiind absentă emoțional, și copilul va fi absent emoțional, el fiind o oglindă a mamei, și mama oglinda lui.

 

O viitoare mamă poate face ceva preventiv, ca să evite depresia postnatală, sau este ceva imposibil de controlat / anticipat?

Dacă o viitoare mamă știe că a mai avut episoade depresive în viața sa, sunt șanse mai mari să sufere de depresie postpartum. Acest lucru nu înseamnă că va și avea, ci doar că este predispusă.

Totodată, pentru orice viitoare mama, este util să se gândească la fricile ei, și să le discute cu partenerul, mama, familia, prietenii. În felul acesta se poate liniști, se poate normaliza, și va ști că atunci când va fi pusă în fața faptului, va avea la cine să apeleze.

Nu înseamnă că în felul acesta va preveni sau anticipa cu siguranță depresia după naștere, ci doar îi va reaminti noii mame că are plasa de siguranță dacă se întâmplă, și se întâmplă cam în 15% dintre cazuri.

De menționat că în aceste procente intră acele mame care în mod curent au o viziune mai gri asupra vieții, sau se adaptează la stres mai greu. Până la urmă despre asta este vorba, dacă felul în care privim shimbarea, și stresul care vine cu ea, este într-un mod disfuncțional, atunci putem cu ușurință pierde controlul în fața unei schimbări majore, așa cum este nașterea și creșterea unui copil.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.