O poveste spune că odată o fetiță a primit un iepuraș, și de frică că îl va pierde l-a strâns în brațe până l-a omorât.

Mulți facem asta cu copiii noștri, și mulți facem asta cu soții, partenerii, prietenii noștri. Ținem prea mult strâns obiectul dorinței noastre, încât îl lăsăm fără suflare. Adevarul este că starea de permanentă posesie nu există, și iubirea nu are legătură cu posesia.

Multi dintre noi ne găsim la un moment dat, că în căutarea parteneriatului perfect, facem o listă cu toate calitățile pe care acea persoană ar trebui să le aibă, și cel mai important ce nu am vrea să aibă. Căutam în orice clipă într-un posibil partener, sau chiar în persoana de langă noi, această imagine ideală pe care ne-am facut-o în mintea noastră și sperăm că ea/el va fi jumătatea noastră, cea/cel care ne va face să ne simțim împliniți, întregi!

Adevarul este că tot acest tablou nu este altceva decât o sumă a unor calități care alcătuiește descrierea tuturor persoanelor de atașament din copilărie și adolescență.

Ne dorim odată cu întâlnirea acelei persoane să ne reparăm, cu această ocazie, toate rănile suferite, să ne îndeplinească în sfarsit cineva nevoile așa cum voiam noi în copilărie. Și ce ocazie este mai bună pentru a primi asta decât de la cineva care este familiar, cunoscut.

Ori de câte ori ne îndrăgostim – starea de îndrăgosteală nu este altceva decât o schizofrenie controlată 🙂 – se întâmplă următoarele procese: transferul, proiecția și negarea!

Harville Hendrix spune în cartea “Primește iubirea pe care o dorești” că la începutul unei relații transferăm calități ale persoanelor importante din viața noastră asupra partenerului, proiectăm părți din noi respinse asupra lui/ei, și de obicei sunt lucruri pe care noi ni le-am dori, dar nu ni s-au permis; și negăm suferința cauzată de faptul că el/ea are acele calități nedeținute de noi înșine. De unde și fraza după ce trece starea de îndrăgosteală: “Nu mai ești persoana de care m-am îndrăgostit!”

Ce s-a schimbat este doar renunțarea la voalul perfecțiunii imaginate și tendința de a crede că ne-am găsit persoana care ne va ajuta să ne întregim, și ne găsim în aceeași situație ca atunci cand eram mici.

In mod paradoxal cunoscutul este plasa de siguranță pe care o vânăm pentru a fi în control, apelând la toate mecanismele de apărare pe care ni le-am construit cand eram mici, tocmai pentru a supraviețui! Tănjim după control, după predictibilitate, pentru că acestea înseamnă siguranță!

Atașamentul nu este iubire, atașamentul este dorința inconștientă pe care o avem de a ne fi îndeplinite toate nevoile frustrate din copilărie!

Atunci ce este iubirea? Iubirea este atunci când renunțăm în mod conștient la “a cere” și renunțăm la propriul egoism, trecând în lumea lui “a fi”. Un parteneriat conștient presupune  credința că noi suntem cei care trebuie să fim partenerii potriviți, că o relație cere angajament, muncă, respect, reciprocitate și responsabilitate!

A iubi înseamnă a nu poseda, pentru că posesia în dragostea romantică nu este altceva decât dorința iubirii, și starea de dorință nu este compatibilă cu “a avea” iubire!