Ca părinte vrei tot ce este mai bun pentru copilul tău, și educația lui vrei să fie pe primul loc. Cum anume ne ocupăm de acest lucru, cum stabilim limite, ce înseamnă un părinte autoritar versus permisiv și multe altele, am discutat cu Crina Alexe în cadrul unui interviu pe care i l-am acordat pentru revista Elle România. 

 

Pare că părinții din ziua de azi sunt mai permisivi decât cei care au crescut generațille anterioare. De ce credeți că se întâmplă asta?

Da, așa este, majoritatea părinților sunt mult mai permisivi decât ar trebui pentru binele copiilor lor. Asta se întâmplă pentru că generația de acum adultă a fost crescută în perioada de comunism în care unul la mâna, nu prea au primit atenție de la părinții lor sau au fost crescuți de bunici, și doi la mână au fost crescuți cu autoritate și cu multe lipsuri materiale.

Aceste lucruri au condus la conturarea convingerilor de genul: “Dacă eu nu am avut, o să aibă copiii mei!”, sau “Pe mine nu mă lăsau să fac nimic, așa că eu pe ai mei o să îi las! Că știu eu cum e să ți se interzică ceva, sau să fii pedepsit.”. Acest gen de părinți supracompensează în educația celor mici și speră de fapt la îndeplinirea propriilor nevoi, ale copilului lor interior, sau mai bine spus, trăiesc prin copiii lor!

 

Care este importanța sau semnificația limitelor în creșterea și educarea unui copil?

Importanța este una mare, semnificația limitelor înseamnă responsabilitate la drum lung. Tu ca părinte este necesar să impui limite, dar niște limite sănătoase și explicate! O limită nu este sănătoasă dacă este urmată de: “Pentru că așa am spus eu!”. Copiii noștri nu sunt niște roboți în care introducem comenzi și ei le execută. Atâta timp cât explici limita, răspunzi la acel “De ce?”, este în regulă.

Însă dacă nu avem așa ceva, cel mic poate să înțeleagă că i se cuvine totul, că cei mari nu au drepturi, dorințe sau nevoi, ci numai el. Dar cei mari au drepturi, dorințe și nevoi. În momentul în care le neglijăm, îl învățăm pe cel mic că restul lumii nu are drepturi, dorințe și nevoi, și de aici că nu are nicio responsabilitate față de nimeni!

 

Existența unor limite mai laxe / flexibile este un lucru pozitiv sau negativ? De ce?

În primul rând limitele sunt limite. Ele nu sunt flexibile sau nu, ele trebuie să fie constante și să existe. Dacă azi îl lăsăm pe copil în nisip să se joace, dar mâine îi interzicem, îl bulversăm. Dacă un părinte spune un lucru, și celălalt părinte trebuie să spună același lucru, de la bunici la bonă, ori de câte ori se ivește situația care impune regula sau limita.

Când există discrepanțe de genul acesta, mesajul transmis este că noi ca adulți nu putem fi de încredere, din moment ce ne tot schimbăm părerea.

Referitor însă la ce conține limita, mă repet, ea nu trebuie să fie una autoritară, sau mai bine zis, una care de fapt apără nevoia părintelui, ci nu a copilului.

 

O educație mai rigidă și exigentă din partea părinților înseamnă că vor crește un viitor adult de succes?

Educația rigidă sau exigentă conduce la fomarea a două tipuri de adulți – unii care au probleme cu autoritatea, sau unii căroara le este frică de autoritate și caută mereu aprobarea. Nu știu dacă putem vorbi depre adulți de succes, ci doar de copii ajunși la maturitate care nu știu ce nevoi au, și nici cum să și le îndeplinescă.

Poate părea un lucru mic, sau de nebăgat în seama. Însă, ajung a fi acei adulți care fie fac lucruri sau au comportamente care sunt agresive, tocmai pentru a demonstra că acum pot să facă în sfârșit ce vor, fie vor fi submisivi și vor avea de suferit ei înșiși în interior.

 

Care sunt efectele la maturitate în cazul unui copil crescut de niște părinți foarte permisivi?

Inexistența limitelor va fi efectul principal. Limitele sunt cele care ne dau sens, ne conturează responsabilitățile, ne oferă posibilitatea de dezvoltare și de învățare. Există de asemenea și efectul acela al micului Goe, al omului care spune: “Eu vreau acum!”, pentru că așa a fost învățat.

Însă realitatea este că unele lucruri nu se obțin acum, ci se obțin cu muncă uneori. Va fi acel adult care le știe pe toate, care se supără dacă nu faci ca el, care nu stă locului. Se poate observa că practic am descris comportamentul unui copil. Evident, modul de manifestare va fi diferit față de al unui copil, însă din punct de vedere emoțional, nu este mare diferanță. Limitele sunt acolo pentru a contura, pentru a explica de ce, pentru a da sens, și pentru a evita educarea unui viitor adult, într-un om incapabil de a respecta nevoile altor oameni!

 

Trebuie să ne alarmăm dacă avem un copil care ar putea fi descris că ”neascultător”, ”obraznic”, ”incapabil să se supună regulilor”?

Nu neapărat să ne alarmăm, însă să ne punem un semn de întrebare de ce se comportă așa. Copiii nu sunt obaznici, neascultători, sau nu respectă regulile fără motiv. Ei caută ceva, fie atenție, siguranța că este privit, că el contează, că există! Are o nevoie care nu este îndeplinită.

Dacă scrii la laptop acasă, că ți-ai luat de muncă, și cel mic vine și te trage de mâna să va jucați și îi spui că nu acum, că tu lucrezi, și el tot insistă, iar și iar…este posibil să spui că este neascultător, și obraznic că nu face ce îi spui; însă la fel de bine, și tu ca părinte ești “neascultător” și “obraznic” pentru că nici tu nu faci ceea ce el îți cere. Nu spun acum că de fiecare dată când cel mic îți cere ceva să îi dai, că până la urmă noi suntem adulți, iar ei copiii.

Dar, în exemplul dat, copilul ce îți cere de fapt este atenție. Tot ce trebuie să faci este să îi recunoști asta. Poți spune: ”Îmi dau seama că vrei să ne jucăm, și că nu ne-am văzut astăzi mai deloc, și eu vreau să petrecem timpul împreună. Mami ( Tati) are de lucru. Sunt unele momente în care trebuie să ne îndeplinim responsabilitățile. După ce voi termina treaba, promit că ne vom juca ce vrei tu. Cum ți se pare?”.

În felul asta învață că uneori mai avem și responsabilități, că putem să amânăm plăcerea, că el contează și are posibilitatea de a alege, și că poate să aiba încredere în oameni; de ce? Pentru că după ce terminăm treaba, chiar dacă cel mic plânge și se supără, e dreptul lui până la urmă, chiar ne jucăm cu el. O promisiune făcută unui copil trebuie respectată.

 

Avem un copil ”cuminte”, pentru părinte este în mod cert un avantaj. Dar este în avantajul copilului să fie cuminte? Ce ascunde asta, de fapt?

Aici depinde despre ce fel de cuminte vorbim. Acel cuminte care se circumscrie în zona bine crescut, cu bun simt, se joacă frumos, vorbește frumos, aleargă frumos sau chiar se ceartă frumos…atunci felicitări! E un copil care știe să respecte pe alții și pe sine.

Însă dacă vorbim de acel copil cuminte care cere voie părinților să se ducă la baie…nu este tocmai bine pentru viitorul adult. Acest gen de comportament: “Am voie să…”, “Pot să…”, ascunde de fapt un copil dependent de un părinte care face totul pentru el, un părinte prea strict, cu prea multe reguli autoritare impuse, iar acestea impuse cu frica de pedeapsă.

Acești copii învață să ceară voie pentru orice, chiar și pentru “a putea”. Învață că nu pot să facă singuri, și că dacă cumva pot să facă, trebuie să ceară aprobarea. Imaginați-vă cum ar fi ca un adult să ceară voie să se ducă la baie, sau să mănânce, sau să ia un șervețel de pe masă și să nu facă asta până când nu primește orice fel de aprobare, în loc să spună: “Am nevoie de un șervețel, îmi dai pachetul te rog?”.

Important este să reținem că cei mici au nevoie de reguli, de limite bine trasate, nu arbitrare, explicate, și consecvente. De asemenea au nevoie de un părinte care să le ofere atenție, iubire necondiționată și care să empatizeze cu ei și să le indeplinescă nevoile, să îi facă să simtă că sunt ascultați, iubiți, și înțeleși. Mai mult contează să le arătăm căldură sufletească, decât să le fim dictatori, sau mai rău, supuși!